† TIMOTEI
Prin harul lui Dumnezeu,
Episcop Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
Hristos este blândeţea şi smerenia noastră
Către tot clerul şi poporul binecredincios
din Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei
Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!
„[...] Învăţaţi-vă de la Mine,
că sunt blând şi smerit cu inima
şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”
(Matei 11, 29).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Azi sărbătorim Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi saltă inima noastră de bucuria şi veselia vederii pruncului minunat din ieslea Betleemului, aceeaşi veselie pe care a avut-o Maica Domnului când şi-a văzut pruncul nou-născut, sănătos, în braţele sale; împărtăşim şi noi aceeaşi bucurie pe care au trăit-o dreptul Iosif, magii, păstorii şi, nu în ultimul rând, îngerii binevestitori, care neîncetat se minunau şi lăudau pe Dumnezeu. Ştim din sfintele Evanghelii că Naşterea lui Iisus s-a împlinit, după voia Domnului, cu multă simplitate, într-un cadru foarte sărăcăcios, rece, străin, însă cu multă căldură şi lumină duhovnicească. Ne spune şi colindul popular:
Ce palat avea / unde Domnul sta?
Peştera străină rece/peştera de dobitoace (...)
Ce-avea de-aşternut / Micul nou născut?
Peştera era culcuşul / fân şi paie aşternutul.
Poate ne întrebăm de ce a ales Dumnezeu să se petreacă Naşterea Fiului Său astfel, într-un cadru atât de auster: o peşteră, un staul de animale; oare n-ar fi putut alege, Stăpânul Cerului şi al pământului, măcar o cameră, într-o casă de oaspeţi? Răspunsul, desigur, îl cunoaştem. A ales Domnul condiţia celui mai modest dintre locuitorii Betleemului, însă a celui cu inima curată şi sinceră, pentru ca mai apoi să vestească şi să împărtăşească bucuria Sa, în primul rând, unor oameni simpli și modești, păstorilor, tocmai pentru că un astfel de păstor blând şi smerit, însă de suflete, urma să fie.
La această prăznuire a bucuriei, m-am gândit să vă vorbesc despre păstorul şi învăţătorul nostru: Iisus Hristos, Domnul cel blând şi smerit, şi despre calitatea aceasta a smereniei atât de desconsiderată şi chiar negată astăzi, dar care, vom vedea, îi este proprie lui Dumnezeu, aşadar foarte importantă pentru noi toţi. Nimeni nu poate spune despre sine că este smerit, sau că este smerit îndeajuns, fără îndoială un astfel de om ar da dovadă de mândrie, despre care ştim cu toţii că nu-i o calitate morală, deşi, contrar smereniei, este mult cultivată în societatea noastră.
Când a fost întrebat Sf. Antonie cel Mare ce este mântuirea, el a răspuns „un adânc de smerenie”. Un răspuns care naşte o nouă întrebare: ce este smerenia?
Cuvântul smerenie, etimologic, provine din cuvântul slav: mera, care înseamnă măsură. De aceea, smerenie şi a se smeri s-ar traduce prin: a reveni la adevărata măsură, a deveni ceea ce eşti cu adevărat, a-ţi cunoaşte măsura, a cunoaşte adevărul despre tine însuţi. În acest sens, singurul smerit în mod autentic şi absolut este Dumnezeu, Care este smerit prin natura Sa, iar noi, oamenii, putem deveni smeriţi numai prin asemănarea cu Hristos, prin împlinirea a ceea ce ne adresează Hristos tuturor: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Sfântul Simeon Noul Teolog ne lămureşte că „Sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei, harismele şi lucrările ei, sunt darul lui Dumnezeu şi nu atârnă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate seminţele care atârnă de el” , aşadar, paradoxal, pe de-o parte putem dobândi smerenia prin străduinţa noastră, dar pe de altă parte, ea este un dar al lui Dumnezeu, căci Îi aparţine şi-o dăruieşte cui voieşte.
Omeneşte vorbind, smerenia este înţeleasă ca o slăbiciune, incapacitatea omului de a trăi potrivit mândriei, care-l copleşeşte prin imboldurile permanente ale firii sale căzute.
Duhovniceşte vorbind, smerenia începe o dată cu călcarea poruncii dumnezeieşti şi conştientizarea căderii şi a înstrăinării de Dumnezeu, când „amândurora (lui Adam şi Evei, n.n.) li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi (...) s-au ascuns de la faţa Domnului Dumnezeu” (Facere 3, 7-8).
Omul de după cădere şi-a dezvoltat treptat un mod de a trăi bazat numai pe sine însuşi, s-a încrezut în diavol şi acesta l-a inspirat la revoltă împotriva lui Dumnezeu, ori de câte ori omului îi era greu sau când, gândea el, era nedreptăţit şi astfel se umplea de mândrie. Or Dumnezeu, milostivindu-Se de condiţia omului, L-a trimis în lume pe Fiul Său „ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8) şi „să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie” (Iov 33, 17). Proorocul Miheia, exprimând şi el gândul lui Dumnezeu, spune: „Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!” (Miheia 6, 8).
Totul pare atât de uşor, despre smerenie se vorbeşte atât de mult şi pare a fi cunoscută de toţi, dar în realitate, cât de puţin este practicată şi cât de greşit înţeleasă, şi-aceasta pentru că nu suntem îndeajuns de preocupaţi să învăţăm de la Hristos, singurul cu adevărat blând şi smerit.
Dragii mei,
Fiecare dintre noi are un început, dar pe care nu ni-l putem conştientiza, de aceea trăim cu sentimentul că suntem veşnici, „de când lumea”. Şi totuşi, avem un început al existenţei noastre care rămâne pentru noi o taină a lui Dumnezeu, precum este şi sfârşitul nostru. Niciunul dintre noi nu poate spune din amintirea sa proprie cum a fost la naşterea sa, ori să povestească ceva despre moartea sa, sau cel puţin nu în lumea aceasta.
Ca şi noi, Hristos are un început, cât priveşte firea Sa omenească, fiind zămislit „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1, 13), prin umbrirea Duhului Sfânt peste pântecele Fecioarei Maria; aşadar, născut ca om în timp, dar ca Dumnezeu „născut mai înainte de veci din Tatăl”, în firea Sa dumnezeiască fiind fără de început. Coborârea Lui printre noi nu înseamnă altceva decât calea urcării noastre către El în Împărăţia Sa cea veşnică. Astfel, datorită smereniei Sale şi a iubirii nemărginite faţă de noi toţi, naşterea lui Hristos ca om deschide posibilitatea naşterii noastre ca fii ai lui Dumnezeu. Ne spune Sf. Apostol Pavel că: „Hristos Iisus, Cel ce dintru început fiind în chipul lui Dumnezeu (...) S-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte” (Filipeni 2, 5-9). Învăţăm, aşadar, de la Hristos, un lucru esenţial care ne rămâne, nouă, oamenilor, ca metodă, anume: că smerenia adevărată se dobândeşte prin ascultare şi că ea trebuie împlinită până la mormânt. „Şi cu toate că era Fiu, din cele ce a pătimit a învăţat ascultarea şi odată devenit desăvârşit, tuturor celor ce-L ascultă le-a devenit pricină de mântuire veşnică” (Evrei 5, 8-10). Iar Sf. Apostol Petru ne dă şi el o extraordinară mărturie: „ce laudă este – ne spune el – dacă răbdaţi când sunteţi bătuţi pentru greşeli? Dar dacă răbdaţi suferind când faceţi bine, aceasta-I este plăcut lui Dumnezeu. Că spre aceasta aţi fost chemaţi, pentru că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă spre a călca pe urmele Lui, El, Cel ce păcat n-a săvârşit şi în a Cărui gură nici că s-a aflat vicleşug; Cel ce, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în seama Celui ce judecă cu dreptate; El, Cel ce pe lemn a purtat în trupul Său păcatele noastre, pentru ca noi, morţi fiind păcatelor, să-i vieţuim dreptăţii; El, cu a Cărui rană v-aţi vindecat” (1 Petru 2, 20-24).
Dragii mei,
Desigur, smerenia, ca virtute pe care o învăţăm de la Hristos, trebuie să ne determine să fim capabili de a ne vedea precum suntem, neputincioşi a împlini tot binele, dar, în acelaşi timp, dornici de a fi precum Învăţătorul nostru: stăpânitori peste patimi, acultători de Dumnezeu şi împlinitori ai poruncilor Sale. Numai astfel putem deveni şi noi blânzi şi smeriţi cu inima şi să avem mult dorita odihnă a sufletelor noastre.
Voi încheia cu un cuvânt al Sf. Siluan Athonitul, care ne învaţă ca nimeni altul, zicându-ne: „Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi voioasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dumnezeu” .
Fie ca aceste zile de sărbătoare să le petreceţi în pace şi cu multă bucurie, iar „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie” (Coloseni 3, 16).
La mulţi ani!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Episcopul Timotei
Madrid, Naşterea Domnului 2014