† TIMOTEI

Prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Spaniei și Portugaliei

Cuvânt pastoral la Învierea Domnului

2026

Către tot clerul și poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei și Portugaliei 

Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru, iar de la noi părintești binecuvântări!

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,

ca viața lui să o pună pentru prietenii săi”[1]

Preacucernici și Preacuvioși Părinți,

Preacuvioase maici,

Iubiți credincioși și credincioase,

Hristos a înviat!

Cu ocrotirea Bunului Dumnezeu, și-n acest an, am petrecut cu pace perioada Postului Mare. Aceste zile au fost rânduite de către Sfânta noastră Biserică pentru o nevoință făcută cu dragoste, iar nu cu tristețe, așa cum ne învață Hristos Domnul care zice: „Când postiți, nu fiți triști, ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc... Tu însă, când postești, unge capul și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești”[2]. Cu nevoință aducătoare de smerenie și adevărată pocăință, ne bucurăm, cu bucurie mare, de Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aducându-ne aminte de tot ceea ce a făcut El pentru noi: de cruce, de mormânt, bineînțeles de Învierea cea de a treia zi, și de cea de-a doua venire a Lui. Toate acestea Domnul le-a făcut pentru noi din iubire, demonstrând că El este adevăratul nostru prieten, ba mai mult decât prieten: este Fratele nostru, Care și-a pus viața pentru noi.

Dragii mei,

Trebuie să fim conștienți că nu există înviere fără cruce și nu există iubire și bucurie fără de jertfă. Toți tânjim după iubire, dar cred că nu aceasta este neapărat tânjirea cea bună. Domnul ne iubește pe toți, dar nici măcar El, care este iubire, respectând libertatea noastră, nu este iubit de toți oamenii, ci dimpotrivă, mai ales în zilele noastre, El îi incomodează pe mulți, iar o parte dintre aceștia chiar Îl urăsc de moarte. Cred că adevărata lucrare a omului este de a se strădui să-i iubească pe toți oamenii, nu de a se face el iubit. Fericitul Augustin ne spune: „Pe calea iubirii urcăm spre Dumnezeu”[3], iar într-un interviu, cunoscutul neurochirurg Leon Dănăilă mărturisea următoarele: „Am cerut în viață iubire și Bunul Dumnezeu mi-a dat oameni în suferință, să îi pot ajuta. Dumnezeu nu mi-a dat nimic din ce am cerut, dar mi-a dat tot ce am avut nevoie. Ruga mea a fost ascultată”. Iubindu-i și ajutându-i pe cei aflați în suferință, chiar dacă acest lucru însemnă jertfă și suferință, urcăm spre Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Anul acesta în Patriarhia Română a fost declarat ca fiind „Anul Omagial al pastorației familiei creștine”. Dacă în lume, după cum spune Sfântul Nectarie, „iubirea este legătura societății și înfrățirea întregii omeniri, este baza fericirii și a bunăstării oamenilor și temelia tuturor virtuților, este scara care îl ridică pe om la desăvârșire și-l arată cu adevărat chip și asemănare a lui Dumnezeu.”[4], doar această iubire smerită și jertfelnică poate să aducă unitate și fericire în familie. Fiecare membru al familiei este chemat să nu caute a-și împlini nevoile sale, ci, în fiecare clipă, să caute a le împlini pe ale celuilalt. În familie, dar și într-o obște monahală, pe care, fără a greși, o putem considera familie, membrii acestora trebuie să renunțe la ei înșiși, să se micșoreze unii în fața celorlalți, precum a făcut-o Sfântul Ioan Botezătorul după venirea Mântuitorului, așa cum Însuși Hristos S-a micșorat pe Sine, făcându-Se om asemenea nouă, gustând din suferință și pogorându-Se până la iad. Dar știți de ce Domnul nu a fost biruit de iad, ci El a biruit iadul? Pentru că El este iubire.

În multe momente ale vieții noastre trăim iadul, dar dacă învățăm să iubim și, mai ales, dacă ne împărtășim din Cel care este iubire, iadul nu ne va copleși, ci, dimpotrivă, chiar trăind acele stări de iad, paradoxal, sufletele noastre pot să fie cuprinse de bucurie. Este bucuria întâlnirii noastre în stare de jertfă cu Hristos, Cel care S-a adus pe Sine Însuși jertfă pentru om. „Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință.” Spunea, într-un interviu, Părintele Gheoghe Calciu-Dumitreasa.

Pentru a ajunge la o asemenea trăire și stare avem nevoie de părtășia noastră cu Hristos; trebuie să-L lăsăm pe Hristos să facă parte din familia noastră,  să ne împărtășim cu El, având conștiință bună, lăsându-L să-Și întipărească Chipul în noi. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spune: „Împărtășania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul și sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul și Sângele cel curat și înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinților în curăție, în dragoste, în duh de jertfă și în puterea de a învia spre viața de veci, întru fericire”[5]. Procedând așa, ajungem la asemănarea cu Hristos, Prototipul nostru, iar El ni-L va descoperi pe Tatăl, ne va face părtași lucrării Sfântului Duh și ne va arăta taina unimii în iubire, care este Sfânta Treime.

Pentru ca o familie să reziste tuturor ispitelor acestui veac, fiecare membru al ei ar trebui să tânjească după comuniunea cu Hristos, iar în duh de jertfă și de dragoste să se dăruiască celuilalt membru al familiei. În felul acesta familia devine chip al Sfintei Treimi, unde fiecare Persoană dumnezeiască se dăruiește celorlalte două. Luând acest exemplu al Persoanelor Sfintei Treimi, în familie, între cei doi soți, bărbat și femeie, se creează o întrepătrundere tainică, o îmbrățișare întru bucuria învierii lui Hristos, la care ne cheamă și una dintre cântările slujbei Învierii Domnului, îndemnându-ne la comuniune sinceră, nu la izolare sau înstrăinare: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul cu altul să ne îmbrățișăm.”

Toate acestea le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos prin Cruce și le putem transpune în viața noastră de familie, dar și în cea personală, tot prin cruce. Prin Cruce, Domnul a îmbrățișat, a cuprins între brațele Sale dumnezeiești, toată creația. „Cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea”[6], spune tot Sfântul Dumitru Stăniloae.

Din păcate, în zilele noastre, sunt tot mai puțini oameni care sunt dispuși să se jertfească, să se dăruiască, să renunțe la orgolii, să-și asume crucea. Când privesc crucea, nu descoperă în ea adevăratul sens al ei, iubirea. Aceștia, de cele mai multe ori fiind lipsiți de credință și speranță, văd în ea doar  suferința. Drept urmare se sperie, fug de cruce, cad în deznădejde și în moarte sufletească. De aceea ne întrebăm retoric în rugăciunea pe care o spunem la sfârșitul Acatistului Sfintei Cruci: „Cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste?”

Multele destrămări de familii, la care asistăm aproape neputincioși, se datorează lipsei de înțelegere a crucii și a suferinței; în locul iubirii adevărate preferăm pseudoiubirea, care ne este indusă, într-un mod viclean, chiar diabolic, prin multe căi vizuale, de comunicare și de socializare, de către duhul lumii acesteia. Pseudoiubirea dezbină, iubirea unește; sau cum înțelept o spune părintele Teofil Pârăianu: „Asta face iubirea: împlinește, completează, adaugă. Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea și defectele. Dacă iubești pe cineva, îl iubești cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăți cu tot. Dacă nu-l iubești, nu-l iubești nici cu calitățile lui, nu-l iubești nici cu virtuțile lui. ... Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubești și-l duci în iubire”[7].

Dreptslăvitori creștini,

Cu ajutorul și lucrarea Bunului Dumnezeu, în luna aceasta vom termina toate lucrările de zidire și ornamentare exterioară care se săvârșesc la Catedrala noastră episcopală de la Madrid, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2010 de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.

Drept urmare, cu multă bucurie duhovnicească, vă invităm, în ziua de sâmbătă, 23 mai a acestui an, ca împreună să ne rugăm la slujba de sfințire a Catedralei, care va fi oficiată de un sobor numeros de ierarhi, preoți și diaconi, veniți din țară și din Europa. Va fi o sărbătoare spirituală unică din viața sfintei noastre Episcopii, la care vă așteptăm cu drag.

Cu această invitație, îmi închei acest cuvânt pastoral rugând pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mort și Înviat, să vă curățească sufletele de toată neputința, iar lumina Învierii să vă lumineze și să vă aducă bucurie, ținând minte că, așa cum spune Maica Gavrilia: „Un singur lucru este important: calitatea și cantitatea iubirii pe care o dăruiești tuturor, fără discriminare”[8].

Hristos a înviat!

Cu părintească dragoste întru Hristos Cel înviat din morți, și cu arhierească binecuvântare, al vostru, pentru tot binele rugător și de mântuire doritor,

† Timotei, 

Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

Dată la Reședința noastră episcopală de la Madrid, la Luminatul Praznic al Învierii Domnului, în Anul Mântuirii două mii douăzeci și șase, luna aprilie, ziua a douăsprezecea.

[1] Ioan 15, 13

[2] Matei 6, 16 - 18

[3] Fericitul Augustin în Pr. Prof. Dumitru Irina, Puterea Credinței, vol. 7, 999 Sfaturi duhovnicești, Editura Biserica „Sfinții Apostoli, Filioara, Neamț, p. 11

[4] Presbiter Dionisie Tatsis, Sfântul Nectarie, învățături alese, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 42

[5] Ierom. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. I, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1984, p. 184

[6] https://basilica.ro/14-citate-memorabile-ale-parintelui-dumitru-staniloae/

[7] Teofil Pârăian, Din ospățul credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 216

[8] Maica Gavrilia, Asceta Iubirii, traducere în limba română de Medana Oltea, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014, p.298