Pentru a sărbători ziua poetului național Mihai Eminescu și, totodată, ziua culturii române, mai mulți credincioși ai parohiei „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” din Collado Villalba s-au întrunit în seara zilei de 23 ianuarie la Casa de Cultură a orașului pentru a asculta conferința „Moștenirea lui Mihai Eminescu”. Ne-a vorbit cu multă căldură si dor de Eminescu doamna profesor conf. dr. Ileana Bucurenciu de la catedra de Filologie a Universității din Alcala de Henares, Madrid.
În deschiderea actului, copiii de la școala parohială, pregătiți de doamna preoteasa Elena Mădălina Tabarcia, au încălzit atmosfera recitând cu emoție câteva din poeziile marelui poet național: „Revedere”, „Ce te legeni”, „Rugăcine” și „Cu penetul ca sideful”. Ne-am emoționat și alături de George Pop, băiețelul care a interpretat la vioară muzica ce a fost compusă pentru versurile eminesciene „Pe lângă plopii fără soț”.
După acest moment frumos a urmat cuvântul doamnei profesor care a avut ca motto versurile poeților Tudor Arghezi și Marin Sorescu dedicate lui Mihai Eminescu: „Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei, / Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei, / Cel mai chemat s-aline din toți și cel mai teafăr, / Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr...”(Tudor Arghezi) și poezia „Trebuiau să poarte un nume” de Marin Sorescu. Ne-a arătat, apoi, că istoria culturii române poate fi împățită în două mari perioade: înainte și după Eminescu.
În ce privește relația între credință și cunoaștere la Eminescu, pentru a aduce un plus de lumină, doamna profesoară a amintit cuvintele doamnei academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care a trecut la cele veșnice ca maica Benedicta și care i-a fost profesoară și mai apoi colegă de catedră la Facultatea de Filologie a Universității din București. „Unii l-au socotit ateu ireductibil, spunea maica Benedicta, alții, un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene. Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții ca orice alt om.... Căutător de absolut în viață, în gândire și în creație, Eminescu s-a desfătat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutarile lui înfrigurate a pendulat, el, liricul admirabil, între filosofii, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme. Copilăria a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin-ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca, născută Jurascu, erau călugarițe; una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea și unde mergea adesea în adolescența lui, așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești. Pe de altă parte, Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești familiarizându-l, astfel, de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă...Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și mai cu seamă pe atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii naționale a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istoria și dăinuirea neamului. Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile creației neatinse de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea, întelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună într-o perfectă convergență...Pe măsura ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească...Nu e ramură de știință, afirma Ioan Slavici, pe care el să nu o caute și să nu o cunoască. Eminescu a creat unicile, superbele modele cosmologice din romantismul european în „Scrisoarea I” și în „Luceafărul”, cosmogonia si apocalipsa și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică pentru „Glossă” pe care a numit-o mic manual de înțelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. Dar sufletul lui copleșit de suferință se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea noastră pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu și două rugăciuni din 1879 sunt închinate Sfintei Fecioare: „Rugăciune” și „Răsai asupra mea”. Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă spovedindu-se, cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa, până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura Luminii line cu a cărei cântare se încheie slujba la apusul soarelui”.
În încheierea cuvântului domniei sale, doamna profesor a amintit de o mărturie importantă a rolului poeziei „Rugăciune” în viața unui român. Este vorba de doamna Aspazia Oțel Petrescu care povestește cum a recăpătat nădejdea în timpul perioadei de detenție din închisoarea Mislea în urma amintirii poeziei „Rugăciune”. Doamna Aspazia este cunoscută publicului românesc pentru revelatoarele sale amintiri din universul concentraționar românesc al temnițelor comuniste.
În continuare s-a vizionat un fragment din filmul „Un bulgăre de humă” (1989) în regia lui Nicolae Mărgineanu, cu Dorel Vișan și Adrian Pintea, în care se pictează prietenia dintre Eminescu și Ion Creangă. La îndemnul și încurajarea poetului, Creangă își scrie „Amintirile din copilările” și minunatele sale povești.
În încheierea frumoasei serii, domnul Vasile Butnaru, actor din scumpa și frumoasa Basarabie, a recitat „Rugăciunea unui dac”, poezie emblematică, dar și controversată, a gândirii filosofice eminesciene, iar domnul Ovidiu Mocan din San Lorenzo de el Escorial a recitat câteva fragmente din poezia „Scrisoarea a III-a”, pentru mulți dintre noi evocând și un dureros portret al prezentului nostru. Am plecat spre casă cu mulțumirea că am adus un mic și pios omagiu de recunoștință celui care este si va rămâne poetul național al românilor, al celor care, parafrazându-l pe Emil Cioran, „nu locuim o țară, locuim o limbă”, cea a lui Mihai Eminescu.
Prezbitera Elena Madălina Tabarcia
https://www.obispadoortodoxo.es/index.php/arhiva/evenimente-2015/133-februarie/840-conferinta-mostenirea-lui-mihai-eminescu-in-parohia-villalba#sigProId933018d541